Tăbăcari – satul pitoresc văzut prin ochii unui tânăr

Tăbăcari este un sat ce aparține comunei Podgoria din județul Buzău. Acest sat este un sat cu un potențial deosebit în materie de turism local, plimbări cu bicicletele sau pescuit amator.

Însă aici am descoperit și tineri cu ambiții care vor mai mult de la ei, dar și de la comunitatea lor. Unul dintre ei este Petrică. Un tânăr care a ales să-și depășească condiția și să treacă peste obstacolele vieții dorindu-și să reușească în viață.

De la el am primit un articol frumos despre lumea satului Tăbăcărean, dar și despre neajunsurile de acolo. Acest articol poartă denumirea de: ”Cugetările unui tânăr din Tăbăcari”. Vă invit pe toți să îi împărtășiți gândurile.

Cugetările unui tânăr din Tăbăcari

”Tăbăcari este un sat micuț, care aparține comunei Podgoria. Istoriile sunt multe. Pornind de la numele de ”Tăbăcari„ ne putem da seama că, înainte lumea venea aici cu pieile animalelor pentru a le „tăbăci”, și a face diferite obiecte vestimentare.

Din spusele bătrânilor, exista un râu care străbătea satul, pe marginea căruia erau amplasate mori de măcinat porumbul, și la care veneau foarte mulți oameni, de peste gârlă din diferite zone, Băbeni, Răducești.

Chiar aș vrea sa trăiesc măcar o zi ca acum 100 de ani, sau poate chiar mai puțin, și să văd cât de frumos și glorios era acest minunat sat. Cum era un punct de lucru pentru mulți oameni.

Timpurile de altădată

Cum lumea lucra cu drag și spor la făcut haine și măcinat porumb. Nu mai zic cât de mulți tineri erau, ieșeau la joacă în fiecare zi. Aveau chiar școală, da ați auzit bine, ȘCOALĂ în Tăbăcari.

A fost ea doar de câteva clase, dar a fost școală. Acei tineri și-au făcut un rost în viață, marea majoritate plecând din sat, rămânând părinții lor în marea majoritate.

Acum, sunt puțini tineri, pe care ii poți număra pe degetele de la o mână. Și acei puțini care au rămas, aspiră spre un trai mai bun, așteptând cu nerăbdare să termine școala, și să plece cât mai departe de aici, asta în cel mai bun caz.

Cât de prosper pare să fi fost acest micuț sat, din spusele bătrânilor! Pare ceva ireal , nu-i așa? Oare unde s-a rupt echilibrul? Ce a făcut ca Tăbăcari să nu mai fie cum era odinioară?

Acum el are puțini locuitori, nivelul de natalitate fiind într-un trend descendent. Iubesc acestă infimă comunitate de oameni, care își duc existența aici, majoritatea dintre ei fiind persoane mutate de la oraș, cu scopul că aici își găsesc liniștea și pacea sufletească până la adânci bătrâneți.

Ei lăsând locuințele de la oraș copiilor, sau pur și simplu vânzându-le altor oameni, s-au gândit că Tăbăcari o să fie cea mai bună alegere pentru ei, dar mulți regretă acest lucru, însă din păcate nu există posibilitatea de a da timpul înapoi.

Ei aleg să își ducă frustrarea pe fiecare zi ce trece. Din păcate, acest sat, care, sincer mie îmi este drag, nu beneficiază de adevărata lui valoare.

Dezavantaje reale

În principal, drumul este cel care aduce cel mai mare dezavantaj, deoarece este un haos. Nu știu dacă știați, dar în Tăbăcari, după o ploaie bună apare un mic ”heleșteu” în capul satului, unde poți pune pește, pentru că, câteva săptămâni bune, el rămâne tot acolo.

„What? Ce zice nebunul ăsta?„ -poate vă întrebați, dar se poate observa în PRIMA imagine, cam ce adunătură de apă se formează aproape de ieșirea satului.

Acest lucru se putea repara cu niște pietriș, nu mai zic de asfalt sau alte lucruri că vine infinita expresie cum că‚ nu sunt bani domn’le”.

Tinerii Tăbăcariului

Asta e… Mergem mai departe la copiii pe care îi numeri pe degetele mâinii stângi. Și să începem cu cei care merg la școală, Mădălin, Nicu, Mirela și Marius.

O sa vedeți ca sunt doi de Marius, dar să începem cum cel mai fericit caz, vă las să vă emoționați mai târziu.

Să începem cu Marius care locuiește la aproape ultima casă din sat, deoarece el a avut parte de niște părinți puțini cam iresponsabili, el fiind crescut de mamaia lui din partea mamei, și primind ajutorul din partea unchiului său.

Un copil educat este un om puternic, iar un copil care nu știe anumite lucruri, o să fie sluga oamenilor inteligenți din societate care vor să profite.

Cu alte cuvinte, un copil trebuie îndrumat în viață. Totul pleacă de la educație, de la fundația unei generații.

Dacă anumiți copii apucă să plece cu concepții greșite din familie, și nu sunt în stare, ca atunci când ajung în societate să-și schimbe viziunea despre lume, și rămân cu concepții greșite, inevitabil vor avea de suferit în viață.

Problema este că vor ajunge să facă și ei copii la rândul lor, care nici ei nu vor avea o îndrumare sau sprijin în viață, și tot așa se învârte totul într-un etern cerc vicios. Singura rezolvare este educația.

Marius și Mădălin sunt în clasa a VII-a, iar Nicu și Maria sunt în clasa a VI-a. În mare parte, ei încep orele la ora 13:00. Pleacă cu aproximativ 40 de minute din Tăbăcari. Marius are cel mai mult de mers, venind din capul satului.

Cea mai mare problemă este atunci când plouă, pentru că se fac câte vreo trei heleșteie prin tot satul, iar săracii de ei trebuie să le ocolească. De multe ori își iau cizme, iar când ajung la asfalt, sub Oratia, le lasă la prima casă din sat, la nea Marin.

După ce își iau încălțările noi de oameni normali ai secolului 21 `, mai au de urcat și Oratia (un deal de aproximativ un kilometru ), apoi când ajung sus, mai au de mers încă doi km până la școală, dar ce nu fac copii pentru educație…

În timp ce unii copii de la oraș se plâng că n-au telefoane scumpe, tablete, etc…alții înfruntă noroaie pentru a avea o educație. Ei merg în medie cam 6 km dus-întors în fiecare zi.

Say what? Da, 6 kilometri în fiecare zi, cu ghiozdane grele, pline de cărți, puse pe corpurile lor fragile, luând la pas noroiul, apoi urcând o uriașă pantă, și după mergând încă doi km până la școală, și seara repetând iarăși acest traseu anevoios.

De aici mă amintesc pe mine, Petrică…Gavrilă Petrică mai exact. Sunt un băiat, foarte ambițios, care a învățat la liceul economic Elina Matei Basarab din Rm. Sărat, și care a făcut naveta din Tăbăcari timp de trei ani.

Eu am fost singurul elev din clasă, și al IV-lea pe liceu care a promovat examenul de bacalaureat în anul 2020, cu o medie de aproape 7.

Obstacolele prin care eu am trecut nu m-au împiedicat în lupta pentru scopul pe care mi l-am propus. Nu am avut o copilărie prea strălucită.

Problemele au fost în principal din familie, tatăl meu având probleme cu băutura, iar timp de 24 de ani, mama mea a fost nevoită să îndure multe, în scopul de a-și vedea copiii mari, și mai apoi să găsească o portiță de scăpare și să plece în alt loc, tocmai pentru a scăpa de scandaluri.

Am copilărit până la vârsta de 16 ani în Valea Salciei, la aproximativ 30 de km de Rm. Sărat despre care am povestit mereu cu drag despre câteva locuri și oamenii de acolo, dar și despre primarul de acolo care nu a lăsat nicio stradă fără asfalt.

Dar o să revenim pe parcurs la acest subiect.

După ce am împlinit 16 ani, părinții mei au trecut printr-un divorț, o decizie pe care mama mea a luat-o destul de greu părăsind acel sat și lăsând în urmă o muncă de 24 de ani, toată agoniseala ei, doar pentru a-și putea crește și oferi o bună educație copiilor ei.

Mai târziu ea a reușit să-și refacă viața și ne-am mutat în Tăbăcari, sat care avea să ne devină casă. Acum aș vrea să urmeze o carieră militară, și să-mi facă o viață exact așa cum îmi doresc EU, învățând din greșelile părinților mei.

Niciodată să nu te plângi…

Trecând mai departe, la un caz puțin mai grav, îl aduc în discuție pe Marius, nu cel care este în clasa a VII-a. Marius este un tânăr, de 19 ani, cu care viața a fost puțin cam aspră.

Încă de la naștere, el a avut probleme la piciorul stâng, urmând ca pe parcurs să se agraveze și la cel drept. Din păcate, medicii nu i-au dat șanse la o viață normală, viața lui desfășurându-se cu ajutorul unui cărucior cu rotile.

Câteodată se chinuie să iasă din casă, să se ducă prin vecini, cu scopul de a comunica. Comunicarea este cel mai bun medicament pentru sistemul imunitar mental.

Dacă nu comunicăm cu ceilalți, devenim inactivi din punct de vedere mental.

Marius, pentru a comunica, folosește de multe ori telefonul, pe video-cameră, sau, mai rar ce-i drept, ia la împins căruciorul pe drumul plin de noroi (atunci când plouă), sau plin de gropi și bolovani (atunci când este uscat), doar pentru a ajunge prin vecini, și a schimba câteva vorbe cu ei.

Odată, după topirea zăpezii, el și-a propus să facă o plimbare până în mijlocul satului, cu scopul de a ieși din casă, și a-și limpezi puțin mintea.

Imaginea pe care am văzut-o atunci când l-am văzut împingând roțile, pe piatră, prin noroi , mi-a rămas adânc întipărită în minte și în suflet. Cu toate aceste probleme pe care le are, tot continuă să zâmbească și să aspire spre viitor.

Mi-am propus ca atunci când toate îmi merg greu, să mă gândesc la Marius. DOAMNE… deci atât timp cât ai două mâini, două picioare, ești sănătos, ai ce mânca, etc…este nedrept față de Marius să îți plângi de milă.

Doar gândește-te cât de greu îi este lui fără picioare, mersul pentru el însemnând doar un cărucior cu rotile în loc de picioare… Serios?? Nu cred că un om sănătos poate avea o problemă mai mare decât a lui.

El apreciază adevărată valoare a lucrurilor. Ceea ce pentru noi pare banal, pentru el este ceva wow. Un simplu sandwich pe care îl primește el, îi provoacă, cred că, de trei ori mai multă dopamină, spre deosebire de un om normal.

Să nu mai zic de plimbările cu mașina, când are ocazia să vadă și el alte lucruri și locații, altele decât cele pe care le vede în casă. Sunt sigur că știe absolut toate lucrurile care sunt în casa lui, având în vedere cât de mult timp petrece acolo.

Din păcate viața este nedreaptă pentru unii, dar nu avem decât să tragem concluzii și să ne dăm seama că, cu siguranță se poate și mai rău.

Vara în Tăbăcari

Dar să trecem mai departe, și să amintim câteva activități pe care le poți face în Tăbăcari. Cu siguranță, cel mai adorat lucru, mai ales vara, este mersul la gârlă, pentru că, pe lângă sat, trece Raul Râmnic.

Toți copiii (și nu numai) se adună vara la scăldat. Vin din Băbeni și Răducești mare majoritate. Pe lângă scăldat, gârla mai servește și pe post de pescuit pentru câțiva oameni bătrâni din sat.

Principalul pescar este nea Vasile Militaru, care, în fiecare zi pe timp de vară și nu numai, își caută râme și viermuși pe la Veronel prin grădină, și pleacă la pescuit.

Pleacă dimineața devreme, și stă până în timpul lui 12:00 să mănânce și să se odihnească, apoi pleacă iarăși după ora 16:00, și vine seara târziu.

Pentru el nu contează foarte mult ce prinde, ci plăcerea cu care el stă pe malul Râmnicului, amintindu-și că în tinerețea lui făcea același lucru pe Dunăre.

Pe lângă distracția pe care o oferă gârla, vine și problema transportului. Din cauza acestui râu, oamenii fără un mijloc de transport propriu, sunt nevoiți să urmeze același traseu pe care îl fac și copiii, atunci când merg la școală, doar că ei se opresc la Oratia, de unde iau microbuzul, pentru a ajunge la Rm. Sărat.

Cel mai greu le este oamenilor mai în vârstă, pentru că, din cauza infrastructurii drumului, și acelei pante, greutatea de deplasare este uriașă.

Speranța moare ultima…

În concluzie, Tăbăcari este un loc frumos, foarte liniștit, dar așa cum am spus și mai sus, nu beneficiază de adevărata lui valoare.

Este posibil ca peste câțiva ani, așa cum numărăm tinerii acum pe degetele de la o mână, așa să numărăm toți locuitorii, dar sper să mă înșel, și sper că o să își revină și să redevină ceva frumos.

Speranța moare ultima. Din cele observate de mine, oamenii au început să își cumpere locuri de casă, dar cred că dacă s-ar rezolva problema drumului, cu siguranță lucrurile vor avea schimbări pozitive.

Dar nu pot cere asfalt în Tăbăcari, având în vedere că cel din Rm. Sărat – Podgoria – Oratia – Pleșești este praf, așa că cine-s eu să fac astfel de cereri….

În încheiere, vreau să mulțumesc tuturor celor care și-au luat din timpul lor prețios, și au ales să citească aceste lucruri, poate de unii știute sau nu.

Sper ca pe viitor să fac o istorie frumoasă, cu relatări și întâmplări al acestui minunat sat oarecum uitat.

Sunt multe alte lucruri pe care nu le-am amintit aici, cum ar fi porcăria și șina de tren care servea industria de atunci, balta de pește de sub Oratia, plus altele despre care te minunezi.

Dar asta poate în următorul articol. Cu drag, G.P”